Nu am mai scris de ceva vreme pe blog. Universul meu interior s-a umplut peste masura de amareala noroiului puturos de acasa, de a carui mireasma „ma bucur” si aici, in Cork. Am citit insa pe blogul tatalui meu o fila interesanta. O redau integral mai jos. Pagina originala se gaseste aici.
Mã întorc la vremea în care, þânc fiind, nu scãpam nici un prilej de a mã afla în preajma bunicului meu dinspre mamã. Om ciudat, ale cãrui gesturi interioare pregãteau reprezentaþii de o culoare cu totul deosebitã. Pânã ºi eu, necopt în multe privinþe ºi încã nesigur de paºii ºi de cuvintele mele, simþeam în bãtrâneþea lui doar un paravan pentru o înþelepciune a cãrei întindere ar fi putut lesne sã devinã covorul fermecat, pe care gândurile mele visau sã zboare cãtre orizonturi, socotite altfel inutile sau inaccesibile. Nu ºtiam atunci sã exprim, în cuvinte, ceea ce observam la el. Plãcerea imensã de a vorbi cu lumea, privind-o de la o anumitã distanþã. Astãzi, când eu însumi sunt în relaþii de bunã vecinãtate cu bãtrâneþea, aº numi acea distanþã, nivelul ideal de abstractizare a înþelesurilor, pe care lumea ni le transmite fãrã întrerupere. În tinereþe, bunicul fusese un veritabil om de acþiune. Întâmplãrile vieþii îl transformaserã într-un cugetãtor autentic, deºi nu avea decât dovada cã a frecventat patru clase primare. O performanþã notabilã într-o lume despre care anumite lucrãri ne informeazã cã a fi analfabet era un fapt care trecea la fel de neobservat ca ºi larma privighetorilor în cotloanele necercetate ale pãdurilor. Liniºtea care se aºternea pe faþa bunicului, când rãmâneam doar noi doi, punea zãbalã invizibilã dorinþei naturale a sufletului meu de a desena piruete ºi de a umple burduful clipei cu zgomote, socotite de mine complementare. Eu ºtiam cã nu pot spera mai mult decât isprava de a schiþa un acompaniament timid al întâmplãrilor deasupra cãrora îºi proiectase figura bunicul. Acum, dupã ce s-au scurs atâþia ani de la trecerea lui în nefiinþã, cred cã am înþeles, în sfârºit, mesajul pe care încerca sã mi-l transmitã în acele momente, în care liniºtea ocupa spaþiile întinse dintre cuvintele pe care se îndura sã mi le spunã: ”Nu te grãbi, nepoate. Pentru om în fiecare zi a vieþii lui este începutul lumii”.
Tags: Dorin Bocu