Ce bine era, totusi, de traitorii epocilor trecute, indiferent daca faceau parte din spatiul temporal al antichitatii sau al evului mediu. Existenta lor era determinata de repere precise ce le asigurau o viata care, desi lipsita de „binefacerile” timpurilor contemporane postmoderne, era totusi bine asezata in tipare si prin aceasta cu atat mai apropiata de adevarata si originara conditie a omului. Omul modern traieste intr-o societate care il obliga sa fie din ce in ce mai eficient, aceasta evolutie generand prin ea insasi nevoia de a produce si mai mult, intr-un ritm din ce in ce mai alert. Evident, aceasta spirala vicioasa nu poate continua la nesfarsit, limitele biologice intrinseci fiintei umane fiind, poate, mai aproape decat ne imaginam acum, in ingamfarea noastra omnipotenta. Omul postmodern nu mai este in stare sa prinda radacini, se afla intr-o continua goana dupa himere pe care si le autoimpune drept iluzorii jaloane ale progresului, nerealizand de fapt ca se indeparteaza de acea stabilitate care ii poate oferi prilejul sa se ingrijeasca si de propriul sau spirit, de suflet. Indiscutabil, absolutul in forma pura este de negasit in lumea noastra, in dimensiunea in care traim. Cu toate acestea, este la fel de indiscutabil ca omul nu a fost „proiectat” pentru a se lupta cu acest relativism postmodern, pe care el insusi il cultiva.