Răzvan Bocu – Jurnal de campanie existenţială

Claxonul, ca modalitate de a-ti face simtita prezenta pe o artera de circulatie, era util in zorii automobilismului, cand drumurile erau partajate de vaci, oi, bivoli, elefanti (etc…) si de soferi cu masinile aferente. In ultimii o suta de ani, cica, „civilizatia” umana a evoluat, s-a „rafinat”, astfel incat aceasta componenta a devenit inutila, cel putin aiurea. Nu stiu cum suna claxoanele in Irlanda, de exemplu, si am locuit acolo mai mult de trei ani. De ce l-ai folosi, cand il poti lasa sa treaca, cu toleranta, pe-un neatent care nu iti acorda prioritate, sau cand te poti muta cu automobilul propriu un pic mai in spate, atunci cand un aiurit din fata ta nu te observa si da inapoi? Intrebare retorica, evident, ce nu acopera decat doua dintre situatiile numeroase in care claxonul este utilizat aberant pe meleagurile romanesti. In alta ordine de idei, cercetarea aplicata in stiintele naturii a dat nastere ceasurilor atomice, mecanisme sofisticate si extrem de precise pentru determinarea orei exacte. Natiunea romana este insa in stare sa masoare milisecunda mai precis decat o face un ceas atomic, in virtutea reflexelor sale comportamentale individual-colective. Ce este milisecunda in acest context? Simplu, durata de timp care trece din momentul cand semaforul se face verde si pana se aude primul claxon!