Astazi mergeam pe strada si fara sa vreau observ o scena. Intr-un grup de fetite, dintre care cel putin una era de etnie maghiara, una care era romanca ii spune celei de etnie maghiara: „Te rog sa imi vorbesti in romana”. La care fetita maghiara, instantaneu, sare pe ea si incearca sa o palmuiasca. Fetita romanca s-a retras cu pricepere, asa ca seria de palme a fetitei maghiare a cazut in gol. Apoi, romanca i-a apucat mainile, a impins-o foarte delicat inapoi, si i-a spus: „Eu chiar m-am intrebat ce aveti voi si nu inteleg, uite, eu nu am nimic cu voi, insa ti-am mai spus ca vreau sa imi vorbesti in limba romana”. Fetita maghiara a ramas blocata, apoi s-a intors cu chipul destul de intunecat (prea intunecat pentru o varsta la care ar fi trebuit sa fie mult mai luminos) si s-a retras din micul conflict pe care tot ea il incepuse. Din aceasta intamplare, eu desprind doua concluzii.
1. Un copil de clasa a doua sau a treia, psihosociologic vorbind, nu ar fi dobandit acest reflex de a raspunde cu violenta, daca in mediul lui (ei) familial nu ar fi fost promovata o anumita atitudine incorecta fata de Romania. Cu toate acestea, senzatia mea este ca majoritatea etnicilor maghiari isi vad de viata lor intr-o maniera decenta, insa cu siguranta exista si familii care cultiva o altfel de atitudine fata de tara in care traiesc. Nu este un capat de lume, insa aceste atitudini trebuie constientizate si tratate cu fermitate, atunci cand se manifesta, iar fetita de etnie romana este un exemplu minunat in acest sens.
2. Atitudinea si reactia fetitei romance sunt laudabile, multi romani ar trebui sa aiba in vedere un asemenea exemplu, practic, de patriotism curat, cerebral.