Posts Tagged ‘frumuseti’

Frumosul din Romania

miercuri, februarie 17th, 2010

Pesimismul si, in general, tonul negativ, au predominat in ultimele mele articole publicate pe acest blog. De aceea, cred ca a venit timpul sa ne bucuram ochii si cu frumosul care exista in Romania. Ma intreb, retoric, cum este posibil ca o tara ca Ungaria, de exemplu, sa incaseze din turism de nu stiu cate ori mai mult decat Romania? 🙂 Sincere aprecieri si pentru talentul fotografului. Clic aici. 😉

Roşia Montană

sâmbătă, iulie 11th, 2009

Orice stat a carui politica este fundamentata pe un minim de normalitate isi conserva si isi respecta vestigiile istorice si culturale, impreuna cu frumusetile naturale. Rosia Montana este o bijuterie a Romaniei pe mai multe dimensiuni, iar situatia inca ipotetica ca acele plaiuri frumoase si vestigiile antice ale istoriei noastre vor fi inlocuite de un peisaj in cel mai bun caz selenar, ma cutremura. Aceste considerente ar trebui sa fie suficiente pentru ca orice incercare de a face lobby pentru acest proiect sa fie oprita, repet, in orice stat responsabil si caruia chiar ii pasa de tara care il genereaza. Redau mai jos un articol preluat din Evenimentul Zilei, pentru ca cei mai putin informati sa constientizeze proportiile potentialului dezastru.

ÎNTRE PARADIS ŞI IAD. Ruinele jalnice din Roşia Montană arată adevărata faţă a promisiunilor în materie de conservare şi reconstrucţie făcute de compania canadiană Gabriel Resources.

În urmă cu câteva săptămâni am avut fericit-întristătoarea ocazie de a sta două zile la Roşia Montană. O localitate devenită – din fost simbol al aurului imperial şi al mândriei moţilor – un copleşitor exemplu al nimicniciei româneşti.

În ciuda stufărişului drăcesc al aparenţelor sociale, economice, financiare

şi administrative de la faţa locului, nu este absolut nimic complicat aici. Singura dilemă e dacă ne aflăm în faţa unei crime sau a unei tentative de sinucidere.

Ca şi dumneavoastră, tot ce ştiam până acum despre situaţia acelui paradis la un pas de infern ţinea de aceeaşi familiaritate cu dezastrul ce caracterizează România post-’89 : cum că „Roşia Montană Gold Corporation”, o Societate canadiană fără pedigree pe piaţa respectivă, a obţinut la un preţ derizoriu nu doar documentaţia cu starea zăcământului, dar şi concesionarea pe 17-20 de ani a întregului perimetru minier exploatat intens deopotrivă în vremea îm păratului Traian ca şi a împărătesei Maria Theresa.

La început, cumpărătorii se lăudau că vor face 25.000 de locuri de muncă. După un timp, cifra s-a redus la 6.000, apoi la 341, acum bate la 550. Mai ştiam de grotescul tragic al „câştigului” românesc, oscilând între 12 şi 20 la sută din aurul extras. Un procent şi acesta iluzoriu, de vreme ce contractul s-a făcut prin procedeul „carried interest”, unde statul român participă la capitalul unei investiţii private, fără nicio contribuţie financiară, drept pentru care partea română va ridica un eventual beneficiu numai după ce se vor fi îndestulat toţi creditorii, investitorul canadian etc. Asta dacă nu cumva şantierul se va închide după câţiva ani, dacă nu cumva un faliment neaşteptat îi va face dispăruţi peste noapte pe investitorii care ar trebui căutaţi prin insulele Caiman, Kurile ş.a.m.d.

În sfârşit, auzisem de preţul înspăimântător şi alienant al întregii isprăvi întinse pe două mii de hectare: strămutarea a vreo două mii de persoane, distrugerea a nouă biserici (ordodoxe, greco-catolice, romano-catolice şi reformate), cimitire, şcoli, grădiniţe, plus decopertarea a patru munţi şi construirea unui iaz de decantare prin care valea superbă de azi, peste 600 de hectare de pădure, se va încărca de 14 milioane de tone de cianuri. Cianuri ţinute, cică, departe de un dig înalt de 180 metri… la un kilometru de Abrud-ul cu chip deja de Cernobâl în coşmarele localnicilor!

Din ediţia a doua, 2009, a cărţii „Aurul şi argintul Roşiei Montane”, de Aurel Sântimbrean, Aura şi Horea Bedelean, am extras cu scrâşnet de furie neputincioasă verdictul academicianului Dan Berindei din decembrie 2002: „Nu văd utilitatea pentru umanitate să lichidăm în câţiva ani opera unor popoare succesive care au lucrat acolo. Mi se pare absurd să punem interesele economice mai presus de conservarea patrimoniului naţional. Economia are diverse căi de înflorire, distrugerea patrimoniului este definitivă. În plus, vom pierde tot aurul ţării, aşa cum am pierdut fără voia noastră uraniul pe care l-au luat sovieticii”.

Mă resemnasem şi eu, ca mai toţi prietenii mei, convinşi fiind că, într-o ţară sinucigaşă – care alege sistematic fărădelegea, trădarea de sine, dezbinarea, inconsistenţa şi inconştienţa, în locul legalităţii, al conştiinţei responsabile şi coagulării ethosului naţional – era de la sine înţeles că distrugerea şi înstrăinarea ce vor altera şi nimici Roşia Montană ţin de un destin implacabil.

Ei bine, odată ajuns acolo, indignarea a luat dintr-o dată locul acceptării fataliste. Totul s-a întâmplat violent, în câteva minute, când mi-a fost dat să pătrund în mina auriferă Alburnus Maior, construită de romani pe urmele agatârşilor, în februarie 131 d.H., cum stă scris la intrare. Coborând cele vreo 150 de trepte ce te duc îndărăt cu două mii de ani, la şaptezeci de metri sub pământ, am dat de o structură minerală şi arhitecturală absolut intactă, perfect valabilă, unică în Europa, pe cât de ameninţătoare, pe atâta de fermecător-excitantă.

Tot strecurându-ne aiuriţi de-a lungul celor câţiva kilometri subterani, am înţeles brusc grozăvia: această mină – şi altele de genul ei – or să dispară pur şi simplu odată ce se va pune în fapt proiectul Gold Corporation-Gabriel Resources.

În orice ţară normală, astfel de comori sunt preţuite uriaş. La noi – după un entuziast examen întreprins de arheologii francezi – s-a spus cu o criminală suavitate că se va face mulajul galeriilor, iar acesta va fi expus în mărime naturală la Toulouse, întru încântarea ochilor europeni!

Exact cum auzisem acum câteva decenii că americanii erau dispuşi să ne cumpere Voroneţul, să salte bine-mersi biserica, plătindu-ne cu o parte din „clauza naţiunii favorizate”, ceea ce, totuşi, Ceauşescu nu a îndrăznit să facă.

Fie şi numai eventualitatea dispariţiei unui astfel de sit istoric ar fi cu asupră de măsură de ajuns, într-un stat civilizat, pentru a stopa orice alt demers în perimetrul cu pricina.

Însă odată ajunşi la lumina zilei, aberaţia, simultan cu indignarea, aveau să curgă avalanşă. Am dat peste o comunitate umană complet scindată, cu oameni care se duşmănesc de moarte de peste zece ani. Un soi de Montague şi Capulet pe Valea Cornei şi-n faţa masivului Cârnic.

Cu familii ai căror membri s-au despărţit iremediabil, frate cu frate, copil

cu părinte, conform intereselor băneşti (cei care au acceptat strămutarea versus cei care o refuză şi azi cu eroică demnitate).

Multe au rămas zidurile pe care scrie cu zdravănă voinţă „această casă nu e de vânzare”, dar multe sunt şi cele depopulate, pustii şi dărăpănate, cumpărate de investitori, majoritatea clădiri de patrimoniu, aflate acum în plin curs de delabrare. Numai ruine jalnice au rămas din promisiunile paradisiace făcute de firma canadiană în materie de conservare şi reconstrucţie.

Am urcat apoi pe Piatra Corbului, un „afloriment de andezit bazaltic de culoare neagră”, din care am înţeles că se va păstra trunchiul, de parcă specificul exploziv al mineritului, odată începută exploatarea, nu ar distruge întregul ansamblu, acolo, ca şi în masivul Orlea, la Cetate, Cârnic, Jig ş.a.m.d. Oare de ce numai noi, din toată Europa, vom fi ajuns să acceptăm aşa o grozăvie?

Am vorbit şi cu cei care susţin că mineritul este unica şansă a moţilor. Lasă că aurul locului e menit cu voioşie expatrierii, sau că puzderia locurilor de muncă se va rezuma la câteva santinele mercenare, dar însăşi natura teribil de atrăgătoare, liniştitoare, sănătoasă a locului cheamă turismul montan şi cultural din toţi rărunchii, aşa cum o arată cartea de oaspeţi a punctului de documentare construit de Fundaţia Soros, cu foile pline de nemţi, francezi, belgieni, americani etc. Nu există străin care să nu amuţească încruntat când îi spui că peste sutele de hectare de păduri se vor întinde cianurile sau pustiul.

Zona are un potenţial turistic extraordinar, numai că, mai nou, tocmai pentru a zăgăzui elanurile în domeniu – care ar spulbera teoria mineritului ca unic factor de supravieţuire – forurile locale au interzis orice construcţie pe perioada litigiului.

Mai multe nu am nici locul, nici căderea sau priceperea să spun.

Destul mi-e că Academia Română s-a înscris ferm şi documentat împotriva proiectului şi că lumea ONG-urilor noastre, în frunte cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă, sprijină conservarea zonei.

Între sinucidere inconştientă, crimă cu premeditare şi supravieţuire cu orice preţ, cred că a venit vremea să optăm pentru o vieţuire normală în armonia tradiţiei şi bogăţia geografiei.

Oamenii şi aurul se duc precum apa. Transformarea Roşiei Montane într-o enormă pubelă de deşeuri toxice, sau într-un pretext de inginerii financiare ucigătoare, ar fi pur şi simplu otravă pentru posteritate.